TIBERIU TROIA

Poveşti din istoria motociclismului românesc – Viktor István Attila – Să ne respectăm campionii

În anii ’70-’80, fraţii Viktor István şi Arpad din Oradea, erau piloţii de temut, indiferent la ce clasă participau.

Viktor István

Fraţii Viktor câştigători pe traseul Pipera-Toboc, Bucureşti 1981, István la 250 cc şi Arpad la 500 cc

19 iunie 1993 este o dată importantă în istoria recentă a motociclismului din România.

În acea zi s-a organizat la Bucureşti, pe un traseu amenajat în jurul Arcului de Triumf, ultima cursă de motociclism viteză desfăşurată pe un circuit stradal.

Nu se pot face comparaţii între cursele pe traseu stradal şi cele organizate mai târziu, pe pistele aeroporturilor, sau pe circuite adevărate, pentru că sunt practic discipline diferite.

Mai periculoase, sau nu, mai lente, sau nu, mai atractive, sau nu, sunt două discipline diferite ale aceluiaşi sport, care au specialiştii lor şi performanţe diferite.

În anii în care concursurile aveau loc pe stradă, este adevărat că nu exista Internet şi informaţia circula mult mai greu, dar, la orice cursă erau prezenţi zeci de mii de spectatori. Recordul se pare că s-a înregistrat la Timişoara, în 1989, când au fost vândute peste 120.000 bilete.

Toţi aceşti spectatori care veneau la cursă, dacă tot plăteau bilet, erau curioşi să vadă şi motocicletele, sau piloţii, aşa că toată lumea defila prin parcul echipelor, ca să vadă circul.

Iar când un pilot câştiga cursa şi o făcea în faţa publicului din oraşul său, devenea erou local.

Viktor István

Reşiţa 1979 – start clasele 125 cc şi 175 cc. Nr. 6 – Viktor István, 7 – Viktor Arpad, 4 – Petre Pascotă, 13 – Tiberiu Troia, 1 – Ionel Pascotă, 2 – Cornel Boboescu (Holschwander), 71 – Doru Arsin.

Aşa se întâmpla la Oradea, oraş în care cei doi fraţi Viktor erau antrenaţi de tatăl lor, prima generaţie de campioni a familiei Viktor.

Nu cred că erau mulţi oameni, locuitori ai oraşului, care să nu-i recunoască pe stradă pe István şi Arpad, în timp ce bătrânul domn Viktor era ca un fel de emblemă a oraşului.

Când am început să alerg la cursele de moto, cei mai vechi în activitate mi-au arătat care sunt vedetele sportului, oamenii care trebuie respectaţi (pentru că atunci chiar se respectau campionii). Doi dintre ei erau fraţii Viktor, iar István era aproape de neînvins. În orice caz, cu motoare egale nu putea fi depăşit.

Cu nişte motociclete impecabile, mereu bine reglate, beneficiind de informaţia venită din Ungaria, unde motociclismul era la nivel internaţional, echipa familiei Viktor părea din alt film, căzuti în marea de gloabe murdare, construite din table îndoite cu ciocanul, care mai şi mergeau prost. Cam ăsta era tabloul pe care l-am găsit când am început sportul…

Viktor István

Fraţii Viktor pe traseul din Oradea, oraşul natal. Am avut şi eu o contribuţie: carenele de pe motocicletele lor sunt făcute de mine.

Începând din 1981, Cupa Bihorul, concursul tradiţional organizat în Oradea la începutul lunii octombrie, a devenit internaţional prin participarea sportivilor din Ungaria. La primele ediţii au fost prezenţi cei mai valoroşi piloţi, printre ei fiind chiar János Drápal, de 4 ori câştigător în curse de GP (omul care l-a învins de 2 ori pe Giacomo Agostini) şi Károly Juhász, Vice-Campion European la 80 cc.

Pentru că oricum nu puteam să batem astfel de vedete, toată lumea visa să-l depăşească pe István şi, indiferent ce se întâmpla în cursă, cel mai important lucru era să-l întreci pe el. Dar asta nu se prea întâmpla…

Până în 1987, István a stabilit nişte recorduri, cucerind 12 titluri de Campion Naţional Individual, 4 la clasa 125 cc, 8 titluri la 250 cc şi încă un titlu de Campion Naţional pe Echipe, împreună cu fratele său, Arpad, adunând 147 de victorii în carieră.

Viktor István

Viktor István pe locul 3 în cursa din Cupa Prietenia de pe Hungaroring, în 1986

Din 1984, când România a început să participe la Cupa Prietenia, tot el a fost cel care a reuşit cele mai valoroase rezultate internaţionale în afara graniţelor, terminând pe locul 3 curse la Hungaroring şi Sachsenring.

La aceste curse din Cupa Prietenia veneau la fiecare clasă primii patru piloţi din toate ţările socialiste, adică se adunau 32 piloţi la start, toţi fiind cei mai buni în ţara lor.

În 1984 a terminat pe podium în prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale României, iar pe echipe, împreună am ieşit pe locul 2, în spatele bulgarilor care aveau Kawasaki (echipele erau formate din câte 2 piloţi).

Anul următor, în 1985, beneficiind de experienţa primei ediţii, ne-am clasat pe primele două locuri (István a câştigat, eu fiind pe locul 2) şi împreună am câştigat pe echipe, rezultatul reprezentând îndeplinirea normei de Maestru al Sportului.

Viktor István

Viktor István câştigător la clasa 250 cc – Cupa Bihorul 1987, locul 2 subsemnatul, Sinko Győgy din Ungaria pe locul 3.

Îmi aduc aminte cu plăcere de cursa asta, desfăşurată la Turnu Severin, unde, pe locul 3 a terminat un pilot din Germania de Est, faimos la acea dată, pe care l-am ajuns din urmă cu un tur. De la locul 5 în sus, pe toţi îi depăşisem cu două ture.

Cam asta era diferenţa dintre pilotajul pe circuit şi cel pe stradă. Din păcate, pe circuit se întâmpla invers…

La sfârşitul sezonului 1987, după nişte ani în care am participat la zeci de curse internaţionale, în care învăţam tot timpul câte ceva, am ajuns să acumulăm suficient, în cunoştinţe tehnice şi material sportiv, încât să putem avea o bicicletă performantă, cu un motor competitiv, poate nu cel mai tare dintre cele prezente în Cupa Prietenia, dar mâcar pe piloţii din Bulgaria şi Ungaria puteam să-i învingem.

Viktor István

Cupa Bihorul 1987 – 4 octombrie 1987. Viktor István cu nr. 35, Tiberiu Troia cu nr. 8

Asta s-a văzut în ultima cursă a sezonului, aceeaşi Cupa Bihorul, la care cursa de 250 cc a făcut deliciul spectatorilor. Toată cursa, de la început până la sfârşit m-am luptat cu István, trecând pe rând la conducere, finalul fiind imprevizibil. În cele din urmă, ajutat şi de puţin noroc, István a câştigat, eu am terminat în spatele lui, amânând visul de a-l depăşi cu încă un an.

Nu aveam de unde să ştiu că aceea a fost ultima lui cursă în România.

Viktor István

Echipa României la Cupa Prietenia, etapa din Havana, Cuba – martie 1988, clasa 250 cc

În martie 1988, la invitaţia făcută de Federaţia de Motociclism din Cuba, 3 piloţi din România am plecat la Havana, însoţiţi de Traian Mihăilescu, antrenorul lotului României în acea perioadă şi de un general de Securitate, de o prostie rară, care a avut grijă să ne numere pe aeroportul din Havana la inapoiere, nu cumva să rămânem în Cuba, uitând să facă acelaşi lucru în escalele din Irlanda şi Canada.

La două zile după întoarcerea din Cuba, István a plecat în Ungaria şi a rămas acolo, stabilindu-se în Budapesta, unde locuieşte şi astăzi, astfel încât visul meu de a-l întrece într-o bună zi pe Viktor István a rămas un vis neîmplinit.

Viktor István

Cei mai valoroşi piloţi români din 3 generaţii diferite. Ionel Pascotă, pilotul anilor ’70, Viktor István Attila, singurul pilot român care a urcat pe podium la Sachsenring, pe circuitul vechi de 8,6 km, pilotul anilor ’80 şi Ionuţ Pascotă, cel mai talentat pilot român din istoria sportului românesc.

După ce a plecat din ţară nu a mai participat la concursuri, a muncit din greu luând viaţa de la început, dar, la concursurile la care participă piloţi din România mai apare prin parc, ca să respire aer de curse.

De la atmosfera încordată care exista în zilele de cursă din anii trecuţi, am ajuns acum, după aproape 30 ani, să ne aducem aminte cu drag de eforturile făcute, emoţiile trăite şi concurenţa aprigă dintre noi, iar Viktor István s-a transformat din adversarul invidiat şi putin comunicativ, în prieten de suflet, cu zâmbetul lui şăgalnic şi vorba dulce.

István, pentru mine ai fost cel mai bun, să ne trăieşti !

Viktor István Attila

Viktor István Attila

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*